Sarah stă la masa din bucătărie, în timp ce cei doi copii ai ei recită cuvinte dintr-un cititor de Biblie uzat. Este genul de scenă obișnuită care a modelat generații de elevi educați acasă – personală, plină de credință și libertate. Totuși, un nou document de politici al Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) ar supune chiar și acest act simplu standardelor internaționale de „calitate”. Articolul său din septembrie 2025, „Școlarizarea acasă prin prisma drepturilor omului”, susține că guvernele trebuie să reglementeze educația la domiciliu pentru a se asigura că aceasta îndeplinește „criteriile de calitate definite de stat”.
Limbajul de suprafață – și ce implică acesta
Declarația UNESCO pare inofensivă. Aceasta laudă educația la domiciliu ca fiind „o modalitate legitimă de învățare”, dar numai dacă îndeplinește „cerințele de disponibilitate, accesibilitate, acceptabilitate și adaptabilitate” prevăzute în tratatele privind drepturile omului. Declarația solicită sisteme de înregistrare, inspecții regulate și evaluări formale ale rezultatelor învățării. De asemenea, face referire la Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului (CDC) pentru a argumenta că educația ar trebui să încurajeze „socializarea, participarea și expunerea la perspective diverse”.
Pe hârtie, aceste obiective par să protejeze copiii. În realitate, ele înlocuiesc judecata părinților cu controlul guvernamental. Atunci când statul definește „calitatea” și „diversitatea”, dreptul de a-și educa propriul copil devine o permisiune acordată de birocrație.
Cum influențează ONU educația din SUA
Majoritatea americanilor cred că ONU are puțin control asupra școlarizării la nivel național. Tehnic, Statele Unite nu au ratificat Convenția privind drepturile copiilor. Cu toate acestea, UNESCO și agențiile conexe influențează politica educațională prin intermediul unor legi neobligatorii, adică prin directive neobligatorii pe care oficialii naționali le urmează în mod voluntar. Departamentul Educației din SUA este un partener oficial UNESCO și participă la proiecte comune privind „Educația pentru Dezvoltare Durabilă” și „Educația pentru Cetățenie Globală”. Inițiativele federale precum „Race to the Top” și „Every Student Succeeds Act” adoptă multe dintre aceleași valori de urmărire a datelor și de „echitate” promovate de UNESCO și OCDE.
De acolo, ideile se preling: obiectivele internaționale devin limbajul granturilor federale, standardele de responsabilitate ale statelor, modulele de formare a profesorilor și, în cele din urmă, standardele care determină ce este inclus în materialele pentru sala de clasă – și chiar pentru școala de acasă. În acest fel, politica ONU nu trebuie să legifereze; aceasta influențează, finanțează și acreditează drumul său către conformitate.
Ce înseamnă „Drepturile Omului” în limbajul ONU
Pentru o ureche americană, „drepturile omului” sună ca „libertate”. Cu toate acestea, în uzul ONU, drepturile sunt gestionate de stat ca niște drepturi, mai degrabă decât ca niște libertăți inerente. Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) afirmă că fiecare drept este exercitat „sub rezerva limitărilor stabilite de lege”. Această singură clauză transformă libertatea într-un drept condiționat.
În conformitate cu Convenția privind Drepturile Omului, guvernele – nu părinții – sunt principalii garanți ai „interesului superior” al copilului. Articolul 29 instruiește țările să modeleze educația în jurul valorilor de toleranță, responsabilitate față de mediu și respect pentru diversitatea culturală. Aceste idealuri nu sunt problematice în sine, dar creează oportunități pentru ca oficialii să decidă dacă învățăturile morale sau religioase ale unui părinte se aliniază cu valorile „acceptabile”. Un drept care depinde de aprobarea guvernului nu mai este un drept – devine o licență.
De ce este important acest lucru pentru familiile care educă acasă
Majoritatea părinților care își educă copiii la domiciliu nu sunt actori politici; sunt mame și tați care se ocupă de nevoile academice, morale și spirituale ale copiilor lor. Cu toate acestea, cadrul UNESCO reinterpretează aceste familii ca potențiale încălcători ai unui standard global. Atunci când „asigurarea calității” și „rezultatele socializării” devin măsurabile, guvernele ar putea solicita teste standardizate, vizite regulate la domiciliu sau participarea obligatorie la programe externe. Distincția dintre supraveghere și intruziune se estompează rapid.
Chiar și schemele de finanțare voluntară, cum ar fi voucherele, bursele cu credit fiscal sau conturile de economii pentru educație, pot acționa ca porți de reglementare. Odată ce banii publici sunt alocați, factorii de decizie politică dobândesc autoritatea de a examina programele de învățământ sau datele. Prin urmare, familiile care prețuiesc independența trebuie să apere nu numai dreptul de a preda, ci și dreptul la intimitate.
Principiul american al autorității părintești
Cu mult înainte de întocmirea oricărui tratat, legislația americană recunoștea părinții ca principalii tutori ai educației copiilor lor. În cazul Pierce v. Society of Sisters (1925), Curtea Supremă a SUA a afirmat că „copilul nu este o simplă creatură a statului”. Acest precedent, bazat pe filosofia drepturilor naturale, întruchipează o viziune asupra lumii fundamental diferită de abordarea colectivistă a ONU. Statul poate proteja copiii de abuz sau neglijare, nu poate anula rolul familiei în modelarea conștiinței și a credințelor.
Atunci când agențiile internaționale promovează „cetățenia globală” ca scop suprem al educației, ele înlocuiesc idealul american al libertății ordonate cu unul al conformismului gestionat. Părinții care consideră educația o încredințare sacră – transmisă de Dumnezeu familiei – nu trebuie să renunțe la această responsabilitate în favoarea unor tehnocrați îndepărtați.
Ce ar trebui să facă legiuitorii
Statele pot aborda preocupările legitime legate de bunăstarea copilului fără a adopta birocrația UNESCO. Un cadru rezonabil ar trebui:
Să recunoască drepturile părintești prin lege ca fiind fundamentale și să nu fie supuse revizuirii de rutină de către stat;
Să mențină înregistrarea doar cu notificare pentru elevii școlarizați acasă – fără aprobare sau inspecție prealabilă;
Să permită opțiuni multiple de evaluare (portofoliu, revizuire narativă sau testare standardizată la alegerea părintelui);
Să interzică mandatele privind conținutul ideologic sub pretextul „socializării”;
Să protejeze confidențialitatea datelor prin limitarea cerințelor de raportare și interzicerea conectării înregistrărilor școlii acasă la baze de date centralizate sau la ID-uri digitale; și
Să separe finanțarea de reglementare, astfel încât acceptarea unei burse să nu piardă autonomia.
Acești pași ar păstra responsabilitatea fără a renunța la suveranitate.
Un apel la vigilență
Influența UNESCO poate părea distantă, dar impactul său este tangibil. Aceasta modelează termenii granturilor federale pentru educație, formarea profesorilor și standardele de responsabilitate de la stat. Dacă nu este controlată, ar putea chiar modifica însăși relația părinte-copil. Răspunsul nu este izolarea, ci vigilența: Părinții, bisericile și comunitățile locale trebuie să ceară ca educația să rămână o responsabilitate familială susținută – nu controlată – de către stat.
Educația în libertate începe de la masa din bucătărie, unde dragostea călăuzește înainte ca politica să intervină. Nicio organizație internațională nu poate evalua această calitate și niciun standard guvernamental nu ar trebui să încerce să facă acest lucru.
Traducere articol Rhonda Thomas
